Poeme

orientări

rând pe rând au abandonat întrebarea de ce
instituind pe largul, seducătorul cum, spre
a alina o rană mereu vie – fiindcă, nu-i aşa
doar un copil mai întreabă azi, de ce ...

întrebare răsfrântă mereu în afară
acolo, unde se caută de milenii
 eroarea, vina

unde bolind de ignoranţa sporită de setea
de-a exista, îşi trăiesc în avanpremieră
temerile, dezastrele, ratarea, căci altfel

de unde ghesul unanim de a trezi
şi nu de a acorda atenţie

adâncind permanent un rezervor
de durere şi suferinţă, însă

ei continuă cu toţii a-mi vorbi
de cor incurvatum in se  –

să fie viaţa doar o veşnică pregătire
în vederea reîntoarcerii, când prin iubire
 dumnezeu însuşi devine vulnerabil?

şi dacă ne-am apleca peste noi, cum se apleacă el
peste odraslele lui, să existe un răspuns plauzibil
pentru suferinţă, unde dacă am avea o certitudine

am şi începe să negociem cu ea
închizând astfel un cerc demonic, închizând
într-o odaie, într-un tom totul, pe când
dincolo de ele, afară pe-o pantă

se rostogoleşte uruind un uriaş motor
târând cu el totul?

pesemne suferinţa ne împiedică să ducem totul
de râpă, poate ajunge să ne trezim

răspunsul – nicicum într-o convorbire
nici într-o carte-n care azi, autorul
e mai degrabă propriul lui negru

când fiecare făptură îşi poartă
în sine valoarea şi calitatea unică
recunoscută doar prin smerenie, poate

întrebarea reluată a copilului clamează
o vedere panoramică uitată, poate

nu se moare succesiv, cum credem,
ci ne stingem cu toţii în aceeaşi clipă

aidoma unei cărţi în care totul
există simultan, însă doar
în timp o poţi parcurge

totul fiind acceptare, dăruire
atenţia nudă a inimii, poate

întrebarea s-ar stinge în răspunsul
mut al iubirii, în favoarea morţii

poate venim pe lume cu o inimă deplină
şi cu o minte încă în plină evoluţie

aici e iadul, şopteşte deodată unul împăciuitor ...
să revenim la context
moderează doct un altul rumoarea, însă

dacă contextul este pentru mine orizontul
ce-mi mai rămâne decât compasiunea
 mereu devansându-l?

în acest moment, unul din ei s-a aplecat
spre mine murmurând binevoitor:
andrei, în viaţă trebuie să înveţi
 să te şi orientezi ...

să trecem aşadar mai departe
 

lumea, maidanezii şi aproapele

ploua uşor peste trotuare în lumina târzie a reclamelor.
un bătrân s-a oprit lângă un vagant orb, a rupt
un coltuc de pâine şi l-a înmânat omului.
mulţumesc a şoptit acesta. şi eu, a murmurat
bătrânul îndepărtându-se

când dărui firesc ceva, te inundă gratitudinea
faţă de cel ce primeşte, unde tot ce este
în jur e impregnat lent de noi fiecare
frunză, fiecare făptură, fiecare
câine molipsindu-se atât
de bezna, cât şi de
lumina din noi

ripostând pe măsură: năpârca
muşcă doar înnebunită de
năpârca din om

în această nepăsare sporită de lăcomie, viaţa
şi chinul lor oglindesc lumea-n care trăim.
  §
nici un muritor nu-şi poate arunca plasa
dincolo de o moarte, spre a spune: ştiu

e încă aici, unde o certitudine
se preschimbă deîndată
în recluziune

doar vulnerabil poţi păşi în lumină, unde
prin prezenţa deplină a inimii
fiecare gest e sacru

e ieşire din mortificare.

si-atunci, cât din rostirea mea
aparţine vieţii, cât morţii
oriunde aş fi, dincolo
de mine, mereu?

oare ce visa acel om, de unde îşi aducea
visele un orb din naştere, ca el?

alt grai. de neîmpărtăşit, însă
nu se ascunde aici o mare parte
din tainele şi neliniştile, care ne bântuie?
  §

când renunţi a mai privi lumea
prin ce se exaltă drept eu
începe Vederea

auzi ce-i dincolo de cuvinte

nu ce spun aici are însemnătate.
ce trezeşte în fiecare spunerea.

unde nici un fir de iarbă nu e identic cu altul
mulţi îşi mai spală însă şi azi mâinile, deşi

doar când a sosit primul misionar
pe insule a început păcatul, într-adevăr

„cine ţi-a spus că eşti gol?”

nu cel care întreba
şi mai întreabă.

de atunci, încă nu s-a scurs clipa

cine poate silabisi numele unduind
în ecoul unui puls, acelaşi şi mereu
reînnoit în clipă?

războiul civil din inimă continuă

înstrăinarea de duh

începe în minte ...

nu te du încă. pun doar cartofii la fiert.
  §
el înlătură un bolovan de pe podeţ.
nu-l va cunoaşte niciodată pe cel
ce va veni după el

nici nu-şi va zice că a făcut o faptă bună.

nici un neam şi nimeni nu e favorizat.

şi plouă şi ninge egal peste pământ şi ape

şi-acelaşi aer încă-l mai respirăm cu toţii

cine iubeşte aşadar prin noi?

totul pare a fi mereu mai mult
vedere decât făptuire, şi nimeni

nimeni nu poate zice
că are mâinile curate.
 §
de lumină amânată
ne va durea bezna
în clipa din urmă

şi e clipa înfăţişării de sine
în decantarea lui necruţătoare
îmblânzită mereu de o uitată tandreţe.
 §
binecuvântez aşadar nenumăratele
chipuri ale adevărului

prin care, mulţumită graţiei
ni se acordă şansa de a rămâne
mereu vii.

să recitim basmele copilăriei.

splendoarea, deşi-n clipă

are mereu bătaia

mai lungă

lung drumul în urmă

lung drumul în urmă şi văd
azi, cum ne pierde neputinţa
de a resimţi  lumina-n adânc

de-a presimţi în altul
schimbarea la ochi

de-a ne ruga doar pentru
o sporire-a iubirii, teama

însămânţată de timpuriu
acasă, pe stradă, în aşezări
nerăgazul, neoprirea
neputinţa de-a
pricepe

în faţa unui banc de peşti
unduind şi ţâşnind brusc
într-o nebănuită direcţie

nici un peşte răpitor nu are şanse
câtă vreme nu separă pe unul
din această flotilă vie

ne împrăştie, ne face să ne vânăm
între noi, însămânţând discordia şi setea
după o iubire favorizată, până la fratricid
foamea, frigul, frica, un eu aşadar, mereu
 niciodată
 lumina
 din
 noi
 cine ...